„A fura”, indiferent cum am analiza verbul, este sinonim cu a nu respecta legea. Iar pentru cei ce fură, idealul ar fi să existe legi care să le permită să fure și să le protejeze ce-au furat. Sub acest deziderat s-a împărțit societatea românească. Cei mulți, funcționând sub lege și o castă privilegiată, constituită din așa zișii politicieni și mafia ce-i susține, funcționând ca și cum n-ar exista lege și care luptă, constant, pentru „dreptul” de a nu respecta legea. Între cele două, prinsă ca între componentele de bază ale unei prese uriașe, obligată moral și supusă presiunii, se află administrația publică, care ar trebui să reprezinte adevarata putere a unui stat și echilibrul între lege și fărădelege. O mega-instituție care, în sens formal, poate fi înţeleasă ca un sistem de organe, de instituţii, cuprinzând diverse structuri administrative care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii. Adică un garant al apărării dreptului la proprietate, indiferent sub ce formă, ce se opune real și nu formal, formei materiale a verbului „a fura”.

Pentru că, oricât am fi de naivi și subiectivi, realitatea ne obligă să constatăm că în România 99% din cei care și-au realizat o carieră politică sau o avere uriașă, din nimic, au făcut-o pe bază de furt (material și intelectual) și manipulare prin minciună. Și tot aceeași pondere este valabilă și în cazul legăturilor dintre zona interlopă a economiei și cariera politică.

Nici așa zisa clasa politică (în fapt, după cum se manifestă și acționează, este o creație tipică a crimei organizate, pentru că, deciziile luate în ceea ce privește funcția publică, servește interesele acesteia) și nici grupările interlope ale crimei organizate (care controlează aproape toată economia) nu și-au dorit și nu-și doresc o administrație public eficienta. De aceea, dacă există un război real în România, acesta a fost și este între grupările de crimă organizată, ce vor să instaureze dominația hoției generalizate (la care participă, direct și membrii clasei politice) și administrația publică, formată din instituții care se opun hoției generalizate și dictaturii hoției pe care urmărește s-o instaureze (și chiar au și reușit, în mare parte) crima organizată prin intermediul clasei politice. Iar dacă, aparent, legea este în favoarea administrației, fiind instrumentul care o protejează, în culise se duc niște lupte crâncene pentru subminarea administrației publice și transformarea acesteia într-o putere formală, care să depindă, în totalitate, de factorul politic, iar aceasta se realizează, de regulă, prin modificarea legii, fapt ce are ca efect pierderea autorității publice în favoarea crimei organizate.

Societățile democrate se caracterizează prin respectul față de lege, caz în care administrația publică, cea care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii, ar trebui să reprezinte puterea absolută. Pe modelul comunist însă, în care partidul politic reprezenta puterea absolută și în prezent, structurile politice, conform cutumelor preluate de la comuniști, urzupă puterea și se manifestă ca și cum aceasta le-ar aprține de drept. Însă, pentru a-și exercita puterea, partidele politice n-au decât o singură soluție: să submineze administrația publică și, în special, autoritatea acesteia.