Chiar dacă discipolii lui Ion Iliescu nu mai ocupă locuri foarte importante în statul român, ei sunt peste tot. Îi întîlnești de la Bruxelles pînă la Guvern și la PSD, semn că influența fostului președinte este încă puternică. Mai mult, este chiar semnul că cel mai mare partid din România încă n-a ieșit de sub influența acestuia. Dacă facem o comparație cu aventurierii strînși de Traian Băsescu și transformați cu vremea în adversarii, chiar în killerii acestuia, putem zice că Ion Iliescu este într-o situație ceva mai fericită. N-a fost trădat de chiar toți cei pe care i-a promovat. Unii îi mai dau cîte un semn și cîte un sprijin, chiar și în avalanșa de acuze de acum, generate de apropierea de o decizie în procesul Mineriadei și în cel intentat pentru crimele din decembrie 1989.

Unul dintre cei care nu l-au părăsit este scriitorul Virgil Tănase, cel care, de la Paris, îi transmite fostului președinte o scrisoare de susținere. Ea conține chiar o motivație interesantă pentru ce a făcut Ion Iliescu în decembrie 1989 și în 13-15 iunie 1990.
Virgil Tănase susține că, „într-o situație de încrâncenare socială, nu poți salva corabia decât urmând valul pe care nu-l poți înfrunta“. Am citat din scrisoarea publică pe care o reproducem în ziarul Cotidianul. De ce? Nu mă leagă nici o simpatie, nici o susținere, nici un favor și nici o idee de Ion Iliescu. Dimpotrivă, în cele mai grele vremuri de după 1989 am făcut o baricadă de presă cu Petre Mihai Băcanu, cu Ion Cristoiu, chiar și cu discutabilul Sorin Roșca Stănescu și cu mulți alții în fața unui Ion Iliescu pornit să mai îmblînzească „acel comunism întinat“ de Nicolae Ceaușescu.

În Expres am publicat textul lui Ion Cristoiu cu primele ipoteze ale unei lovituri de stat. Și mai apoi textul de mare impact al lui Radu Portocală apărut întîi în L’Evenement du Jeudi. Totdeauna l-am socotit pe Ion Iliescu responsabil de cele petrecute în acei ani. România a parcurs cu încetinitorul un traseu pe care Ion Iliescu l-a putut înțelege și accepta. Ce n-a priceput a căzut și a devenit chinuitor și păgubos de complicat (de exemplu, restituirea proprietăților). Ce-l privea direct (decembrie 1989 și Mineriada) s-a blocat în mecanismul nemilos al statului buimac, dotat cu roți dințate preluate din comunsim. De acolo vine tipul de SRI, un serviciu secret abuziv și nedemocratic, metamorfozat ca la Circul Globus de Ion Iliescu și Virgil Măgureanu din fosta Securitate. Și de acolo vine comportamentul acesta de tip totalitar al generalilor și al Serviciului care a încălecat DNA-ul, justiția, partidele și Guvernul. Atunci România s-a împărțit în două. O tabără a susținătorilor noilor vedete apărute din spuma Revoluției și alta alcătuită tot din comuniști și securiști, trecuți de partea anticomunismului de profesie. Așa a devenit mare anticomunist Vladimir Tismăneanu. După ce a teoretizat comunismul ca un Platon al ciumei roșii, a plecat și s-a întors să doarmă în casa în care locuise cîndva Nicolae Ceaușescu pentru a face interviul-fluviu cu Ion Iliescu și să încaseze bani de la statul român pentru a promova România în America. C.T. Popescu, cel care își exaltă acum isteria la auzul numelui lui Ion Iliescu, era prin 1990 un susținător al FSN-ului și mai apoi coproprietar al fostului ziar Scînteia, organ al PCR și tribuna lui Silviu Brucan. De la slugărnicie la luat gîtul cuiva nu este decît un salt între două fețe ale aceluiași caracter.
Anticomuniștii de astăzi o duc bine. Au ceva din cruzimea khmerilor roșii. Ceva mai puțin cruzi, dar la fel de fanatici. Execută pe oricine, fără nici un argument și fără nici o remușcare. Ca și susținătorii lui Ion Iliescu, adversarii săi de moarte se cred stăpînii adevărului. Foarte puțini sunt gata să înțeleagă că Ion Iliescu a asigurat tranziția. O tranziție chinuită, de comunist, soldată cu un dezastru în transferul proprietății de la stat la privat. Dar tranziția a avut loc, spre deosebire de democrația de acum care are în ea ceva neserios, improvizat, isteric și pe alocuri dement. (Cornel Nistorescu – Editorial Cotidianul).