Dintotdeauna și peste tot în lume, documentele clasificate ori activități ale serviciilor secrete, odată ce au fost deconspirate în spațiul comunicării publice, au generat, fără excepții, scandaluri de presă, anchete parlamentare, acuzații grave și, pentru satisfacția opiniei publice și stingerea spiritelor politice încinse, se încheiau cu responsabilizarea „acarului Păun“, precizeaza General de brigadă (r) Aurel I. Rogojan colegilor de la Cotidianul.

De altfel, este nimerit a preciza că instituirea primului și, cel puțin aparent, a unui eficient sistem de supraveghere parlamentară și control asupra activității serviciilor secrete, cel din Statele Unite ale Americii, își are sorgintea în „grandioasele“ scandaluri internaționale iscate de nu mai puțin celebra Agenție Centrală de Informații.

Indiscutabil, un mare rău s-a produs. Ne referim la instrumentalizarea politică a anchetei penale și a cercetării judecătorești în anumite procese aflate pe rolul unor instanțe, cu nota de deosebită gravitate pentru cele două complete, deja de notorietate, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dar acest rău a fost posibil, în primă și ultimă instanță, nu din cauza „umbrelor“ SRI, ci pentru că anumiți procurori și judecători s-au pretat la roluri de actorași de operetă, interpreți ai ariei imposturii în magistratură. Recurgem la acest eufemism pentru că nu găsim cuvintele potrivite pentru a exprima crima săvârșită de ei împotriva Constituției României.

Ingerințele inimaginabile în justiție au fost posibile ca urmare a gravelor vulnerabilități ale zeiței „Anticorupția“ la tentațiile ori amenințările zeului „Putere“. Or, tocmai Florian Coldea ne-a învederat, de la microfoanele „comisiei noastre“ (n.n. – Comisia parlamentară de control al SRI!) că vulnerabilitatea are calitatea de a fi exploatabilă! Perioada reconstituirii drepturilor de proprietate și a retrocedărilor pe cale judecătorească a dus pe magistralele corupției pe nu puțini slujbași ai trinității Adevărului, Dreptății și Justiției, din rândul cărora Puterea i-a impus pe așa-zișii reformatori ai justiției, inclusiv pe unii dintre înalții magistrați ai republicii.

Afacerea drepturilor litigioase

Să observăm doar ceea ce nu are cum fi ascuns, rețeaua de înaltă criminalitate politică organizată generată de „industria drepturilor litigioase“. În cifre absolute, după statistici ale Direcției Naționale Anticorupție din anii 2005-2015, cea mai înaltă rată a corupției pare a se fi înregistrat în magistratură, fiind devoalate și tarifele practicate de rețelele de influență: „neînceperea urmăririi penale – 4.000 euro; eliberarea condiționată – de la câteva mii până la 150.000 euro; o decizie favorabilă într-un dosar civil cu miză economică – până la 200.000 euro“. Într-o primă fază, rețelele de influență au negociat cu abilitate tipic avocățească posturi-cheie din justiție. Așadar, să nu ne facem că nu înțelegem cum a fost posibilă racolarea pentru colaborarea infracțională, uneori mediată și de ambasade străine, pe mâna „serviciilor noastre“ elogiate de „parteneri strategici“, pentru merite niciodată clar specificate. Am uitat oare de „frăția“ consilierului secretarului general al NATO, lordul Roberston, locotenent-colonelul Willem Matser, cu Ovidiu Tender, tocmai cel din povestea Alinei Bica despre sesiunile de briefing ținute de Florian Coldea? Willem Matser a declarat, la vremea respectivă, că omul de afaceri roman Ovidiu Tender era la curent cu o bună parte din activitățile pentru care el a fost judecat (spălare de bani, conspirație). În pofida celor susținute de Tender, Matser a declarat instanței că Tender știa că cele 200 milioane dolari ce urmau să fie investite în România proveneau de la cartelul drogurilor din Columbia și că o serie de documente urmau să fie falsificate pentru a se intra mai repede în posesia banilor. Nedumerire ne-a generat, la acel moment, rolul avut de Matser, cu sponsorizarea lui Tender și prietenia asumată a consilierului prezidențial Ioan Talpeș, în summiturile serviciilor secrete de la Sinaia și Predeal, din agenda acțiunilor de preaderare a României la NATO.

Credem că tardiva spovedanie a Alinei Bica (actualmente trezorier al „ASP Centroamerica Sociedad Anonima“ din San Jose – Costa Rica) ar trebui interpretată în adevărata ei cheie, aceea a „Imperiului Tender“ din India, Orientul Mijlociu, Africa și America de Sud. Se va muta și DNA pe unde s-au refugiat, după pierderea înaltei protecții, peștii cei mari, „victime“ ale războiului împotriva corupției? Cel puțin din analiza precedentelor cunoscute din istoria CIA, KGB, SDECE, MI-6, Mossad, ca să numim doar campionii, asemenea mișcări transcontinentale ale rețelelor înaltei criminalități politice nu au fost posibile în afara controlului foarte strâns al serviciilor secrete și mai seamă în afara confruntărilor dintre acestea.

În nenumărate rânduri, în paginile ziarelor care au avut verticalitate s-au dezvăluit atât cazuri irepresibile de tentații la abuzuri, dar și abuzuri, atât din partea serviciilor secrete, cât și dinspre puterea judecătorească. Nimic din încinsa dezbatere de azi nu aduce vreo noutate. Presa din categoria amintită a dezvăluit cum, în anul 2009, George-Cristian Maior, Florian Coldea și Cezar Preda militau pentru învestirea, prin lege, a SRI cu atribuții de cercetare penală, după cum a publicat și declarații politice de opoziție fermă la astfel de tentative. Nimeni nu a dorit să audă, să ia în seamă și, cu atât mai puțin, să pună barieră abuzului de putere și violării Legii fundamentale. Mai mult, opoziția FBI-zării Serviciului Român de Informații a fost încătușată, cu preaviz telefonic în miez de noapte: „Am să pun să fii arestat!“.

După nouă ani de fărădelegi, ne este cât se poate de evident cum artizanii protocolului și-au dat seama, din capul locului, de faptul că ar trebui totuși să fie acoperiți de o lege. Chiar și de o lege strâmbă, dar să fie. Ca alte legi strâmbe pe care au reușit să le impună cu servi precum Zgonea la președinția Camerei Deputaților și comisii parlamentare de control sută la sută acoperite, total controlate și, bineînțeles, pe măsură răsplătite.

Geambașii de informații

Din experiența personală în materie, de aproape patru decenii, pot afirma în deplină cunoștință de cauză că, mai înainte vreme, în nicio împrejurare, nu s-a putut nici măcar gândi formalizarea vreunei proiecții de activitate în disprețul legii, cu violarea principiilor ori normelor Constituției. Asta, în teorie, iar dincolo de doctrină, numai deținătorii unui foarte înalt grad de idioțenie profesională își permiteau să comită fatidica eroare practică. Cu referire la perioada copilăriei SRI, am publicat o povestioară cu titlul retoric „Directori ai serviciilor naționale sau geambași de informații?“ (în volumul „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale“, Editura Compania, 2011, pp. 49-51), care este confirmată independent de editorialul „Blocajul protocoalelor“ (Cornel Nistorescu, Cotidianul, joi, 12 aprilie 2018). De ce am făcut această paranteză? Fiindcă nu-mi dă pace intuiția a ceva foarte rău și urât, ideea chinuitoare a unui posibil parteneriat mafiot în numele unor respectabile autorități publice care trebuiau lovite de inamicul invizibil, pentru a-și netezi calea spre totala anulare a atributelor constituționale ale securității României – independența, suveranitatea națională și integritatea teritorială –, a căror infrastructură este forța economică.

În perioada anilor 2002-2006, prin prerogativele „fișei postului“, am avut dispute profesionale cu o categorie de pragmatici ai sistemului, cu cei care țineau cu tot dinadinsul să obțină reglementări laxe, confuze și aproximative noțional, pentru ca prin manipulare și eroare conceptuală să-și poată justifica ori acoperi erorile practice. De fiecare dată, repetam: „Domnilor, securitatea unei națiuni și libertățile fundamentale sunt inseparabile, iar domeniul nostru de activitate nu este un laborator în care să fie posibilă repetarea experiențelor. În materie de securitate, o decizie greșită ne lipsește tocmai de securitate, putem înceta a mai exista“. Privind acum în urmă, parcă încep a înțelege de ce, la trecerea noastră în rezervă, cineva a simțit nevoia precizării în decretul prezidențial a funcției deținute, aceea de „șef al Direcției de Planificare Integrată a Resurselor Informaționale, Reglementare, Coordonare și Cooperare“. Nu eram persoană publică. Eram o persoană ce nimerise unde, în opinia cuiva, nu-i era locul.

Derapaj provocat la SRI

Spre finalul primului mandat al lui Traian Băsescu în calitate de președinte al României, a fost provocat, deliberat ori inconștient (?!), un derapaj al Serviciului Român de Informații către zona activităților de poliție judiciară de drept comun. Să ne reamintim de numeroasele și ridicolele comunicate de presă privind suportul de neprețuit al SRI în depistarea „copiuțelor“ la tezele din licee, de plicurile discret strecurate în buzunarele halatelor medicilor (asistentelor), de ridicarea elevilor cu autocarele pentru audieri la parchete și multe altele asemenea. La adăpostul acestei perdele de fum, mafia transpartinică decarta săptămânal milioanele fără număr prin cabinetele discrete ale puterii. Acesta a fost doar începutul, încălzirea pentru ceea ce a urmat, implicarea în instrumentalizarea politică a cauzelor penale de drept comun, săvârșite ori, pur și simplu, înscenate adversarilor politici sau unor oameni de afaceri incomozi anumitor interese, cel mai adesea din exterior. Căci despre asta este vorba, nu despre altceva.

Ambasadorilor le este interzisă implicarea în activități oneroase pe teritoriile statelor de reședință, cu excepția contractelor civile, încheiate ca subiecți de drept privat. Realitățile românești însă bat Convenția de la Viena asupra relațiilor diplomatice. Un ambasador a devenit mai cunoscut prin ordonarea de arestări decât prin promovarea relațiilor bilaterale americano-române, iar după încheierea misiunii s-a dat priponit, chiar așa, pur și simplu, din întâmplare, la Fondul Proprietatea și la Societatea de Asigurări „Astra“?

Dar directivele operative secrete de susținere a investitorilor străini în dauna celor români în ce infracțiune de trădare ar putea fi încadrate?

Secretele murdare, dacă există, cu siguranță sunt în afara protocoalelor.

Va veni și momentul adevărului, cel al judecăților lucide, la rece, ceasul bilanțului statistic sec, cu realități implacabile.

• Cât ne-a costat propaganda luptei împotriva corupției?
• Care sunt, concret, nu declarativ, marile tandemuri „corupător – corupt“?
• Care este raportul „prejudiciu – recuperare“ din suma totală a valorilor înscrise în capetele de acuzare?
• Cât la sută din recuperări reprezintă cheltuielile de personal și funcționare a sistemului de luptă împotriva corupției?
• Cine sunt marii perdanți, dar și marii îmbogățiți, de pe urma simulării luptei împotriva corupției?

Iuda și trădările

Am fost martorii aluziei „de Joia Mare“ a lui Florian Coldea, cea referitoare la Iuda, la trădare și trădători. Până la împlinirea destinelor tragice ale numeroșilor Iuda care au trădat și continuă să trădeze România, vizionăm tragicomicul situației în care a ajuns SRI, aflat o vreme la mâna unor impostori, doctori „magna cum laude“ în sfertodocție și recordmeni în antologia incompetenței. Altfel, de unde dorința irepresibilă a lui Gabriel Oprea de a ajunge directorul Serviciului? A scos doctori mai docți decât el?!

Serviciul Român de Informații, așa cum legea prevede, în îndeplinirea atribuțiilor sale, trebuie să colaboreze cu celelalte autorități publice. Autoritățile publice de neocolit în cooperare sunt expres, dar nu limitativ, stipulate de Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații:

„Art. 14 – În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informaţii colaborează cu Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Vămilor, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice.

Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să-și acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege“.

Protocolul de cooperare dintre Serviciul Român de Informații și Ministerul Public – Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (în realitate, pactul Maior – Kovesi) nr. 003064 din 24.02.2009, desecretizat sub nr. 7505 din 29.03.2018, invocă în preambul nu mai puțin de 26 de „temeiuri de drept“ generic enumerate, fără trimitere concretă la vreun articol, paragraf sau alineat care să se refere la vreo atribuție legală a SRI. Excepție fac Hotărârea CSAT nr. 00234/2004 privind cooperarea între Serviciul Român de Informații și Ministerul Public pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul siguranței naționale, precum și alte șase hotărâri ale CSAT, al căror conținut este menținut secret, deci trebuie creditate de naivii contribuabili în numele înaltelor rațiuni ale guvernării prin secrete. Așadar, a existat și un protocol între SRI și Ministerul Public, aprobat de CSAT în anul 2004, protocol intervenit după ce Rodica Stănoiu a impus abrogarea prevederilor Legii siguranței naționale referitoare la interceptări, deoarece contraveneau Convenției Europene a Drepturilor Omului. Din anul 1991 până în anul 2004, interceptările s-au efectuat potrivit unor dispoziții legale strâmbe.

Nămolul pactului Maior – Kovesi

Manipularea conceptuală a fost ridicată de serviciile secrete, sub guvernările fără legitimitate morală, peste tot în lume, la rang de artă. Nu este și cazul României, cu o populație sensibilă la tot ce percepe ca estetic. Poporul român, în suprema-i bunătate, i-a suportat, ba chiar venerat, pe cei care l-au guvernat mințindu-l frumos. Nu este valabil și în cazul pactului Maior – Kovesi.

Înscenările judiciare staliniste sunt, pro forma, capodopere juridice. Cine studiază azi dosarele marilor procese politice din secolul terorii ideologice, fără a fi trăit în epocă, fără a avea cunoștințe solide asupra contextului istoric, nu le va găsi cusur. Dimpotrivă, va crede în adevărul lor și le va admira acuratețea juridică. Nu este și cazul dosarelor năclăite în nămolul pactului Maior – Kovesi.

Paradoxul situației: din nămolul pactului Maior – Kovesi adevărul va ieși curat, alb, precum cânepa topită în nămolul gropilor din vaduri, peste care trece apa cristalină venită din adâncuri. Până la fir, cânepa trece testul meliței, al torsului, iar firul până la pânzele albe trece prin război. Ordinea naturală a lucrurilor, ancestralitatea și arhetipul bunului-simț nu pot fi răsturnate de logica agramaților cu doctorate plagiate.

Protocolul declasificat este calificat ca fiind un dictat al forței asupra dreptului.

Chiar așa stând lucrurile, trebuie să fim convinși că interacționarea serviciilor de informații cu autoritățile publice nu poate avea loc în afara instrumentelor de normare a cooperării, colaborării și conlucrării. Juridic și tehnico-metodologic, cele trei noțiuni, chiar dacă semantic nu le sunt evidențiate deosebirile, pot exprima nivele, scopuri și obiective distincte ale interacțiunii autorităților publice, părțile cooperante urmând a defini termenii utilizați în accepția de comun acord stabilită. Numai că acest exercițiu obligatoriu nu a fost nici el făcut.

Protocolul este o mostră de incompetență, superficialitate și criză deontologică a ambelor părți semnatare. Poate că acestea sunt și motivele reale ale secretizării. Ascunderea prostiei. Numai că legea interzice clasificarea dovezilor de greșită administrare a legii și greșită exercitare a funcției publice. Conținutul protocolului desecretizat nu se încadrează criteriilor legale de clasificare ca secret de stat, prevăzute de Legea nr. 182/2002.

Dacă protocolul nu viza acoperirea unor rele practici, adică nu ar fi generat abuzuri și ilegalități, rămânea bine-mersi „la secret“, căci cine simțea nevoia să fie avertizor public („Iuda“ deocamdată anonim?) pentru a atrage atenția asupra unei nelegitimități inexistente a actului? Cine a provocat „sifonarea“ secretului existenței protocolului cunoștea intim consecințele aplicării acestuia și a dorit să-și elibereze conștiința.

Avertizorii publici angajați în comentarii, cei aflați în conflicte de interese cu părțile protocolului, ar trebui să aibă decența abținerii. Spunem asta fiindcă este inadmisibil să promovezi confuzia între colaborarea secretă, ca opțiune personală, și colaborarea oficială instituțională cu serviciile de informații pentru securitate națională, aceasta din urmă fiind o obligație legală stipulată de un întreg capitol al Legii securității naționale.

Este impardonabil din partea unui ofițer superior în rezervă (SRI) să inducă premeditat sinonimia dintre Strategia Națională de Securitate Cibernetică și Legea nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice, declarată neconstituțională, nu pe fond, ci în privința mijloacelor de implementare.

Nu sunt singurele extreme, căci cei mai mulți comentatori furați de val nu au sesizat cât de fragilă este granița dintre informare și dezinformare.

Dezinformarea și agresarea informațională mizează pe atitudinea sinucigașă a celor care tac când trebuie să vorbească, după ce mai înainte vreme au vorbit când trebuia să tacă. Acum, în împrejurările create, tăcerea SRI amplifică zvonistica demolatoare, deci nu este o tăcere din înțelepciune, ci o expresie a lipsei soluțiilor de gestionare a crizei. Serviciul pierde niște procente ale unei relative cote de încredere, dar României îi este periclitată nu doar credibilitatea, ci şi securitatea.

General de brigadă (r) Aurel I. Rogojan