Ori de cîte ori se invocă în prezent Cultul personalității (în cazul Codruța Kovesi, de exemplu, lingușită cu elogii descinse parcă din Homer – Nefertiti, Slujirea, Neprețuita) se fac referiri la Carol al II-lea, la Nicolae Ceaușescu și la Elena Ceaușescu. Puțini știu însă că, în Istoria României, un exemplu de Cult al personalității, Cult grețos prin transformarea în statuie a unei persoane vii, cu întreaga fiziologie în activitate, a fost cel consacrat Anei Pauker. Și nu în anii presei staliniste, controlate de partid, ci în anii imediat postbelici, ani în care se mai putea vorbi, cît de cît, de o libertate a presei.

Creaţia publicistică şi literară a vremii o cîntă pe Ana Pauker. „Scînteia” din 29 octombrie 1944 scria:

„Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Vasile Luca apar pe balcon şi pot vedea, încă o dată, că suferinţa lor n-a fost zadarnică, poporul cunoaşte lupta şi suferinţele lor. Dovadă: dragostea cu care sutele de mii de muncitori îi înconjoară astăzi: Ana Pauker, Gheorghiu Dej, Vasile Luca…”.

În noiembrie 1944, comuniştii au posibilitatea de a sărbători pentru prima dată, 7 noiembrie în deplină răsfăţare. Deşi la manifestaţiile din 6 şi 7 noiembrie au luat cuvîntul mulţi lideri ai PCR, „Scînteia” se apleacă exclusiv asupra Anei Pauker. 7 noiembrie devine prilej de cult al fruntaşei comuniste. Numărul din 10 noiembrie 1944 găzduieşte, pe prima pagină, poezia lui Dumitru Corbea, „7 noiembrie 1944”. Sărbătorirea revoluţiei bolşevice e un prilej pentru o interminabilă gîdilare a „tovarăşei Ana”:

„Drapele de luptă, / Drapele roşii, / Le poartă copiii, / Le poartă şi moşii / Alături de stîlpii / Din stîncă săpaţi; / Sînt muncitorii / Fraţi / Ţărănimei. / Ei sărbătoresc / Şi prea-măresc / Armatele Roşii. / Pe marele Stalin, / Poporul Sovietic. / Ca apa din rîuri, / Umflată de ploi, / Gata de luptă / Şi jertă’n război / Ei vin la unire, / Vin în grămadă, / Aleşii şi-i cheamă / Şi vor ca să-i vadă. / Pe Ana o strigă – / Ana-i popor, / Ana e Lupta, / Ana e-a lor. / O singură inimă bate, / O singură voce s-aude. / Curg lacrimi pe-obraze uscate… / Să tremure fiara! / Poporul unit, / Stăpîn să se ştie / Pe tot ce-a trudit. / Ca apa din rîuri / Umflată de ploi, / Gata de luptă / Şi jertă’n război / Ei vin la unire, / Vin în grămadă, / Aleşii şi-i cheamă / Şi vor ca să-i vadă. / Pe Ana o strigă – / Ana-i popor, / Ana e lupta, / Ana e-a lor.”

În acelaşi număr, Miron Constatinescu, directorul cotidianului, publică imnul „Tovarăşa Ana Pauker ne arată drumul”: „Zilele de 6 şi 7 noiembrie 1944 ne-au adus imensa bucurie de a putea sărbători Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie în deplină libertate, cu tot elanul sufletului nostru cuprins de admiraţie şi recunoştinţă. (…)

La aceste sărbători s-a ridicat o voce care a spus adevărul cu toată claritatea şi tăria, o voce a marei luptătoare pe care am mai auzit-o acum aproape zece ani, cînd a înălţat steagul democraţiei împotriva fascismului în România, pe care am văzut-o apoi înfruntînd teroarea şi mitralierele postate în faţa Curţii Marţiale din Craiova, aceea pe care o ascultam cînd ne învăţa şi ne întărea în celulele întunecoase ale închisorilor, pe care o însoţeam cu gîndul în munca de educare şi ridicare a prizonierilor români din URSS, pe care azi o avem în mijlocul nostru, luminîndu-ne cotiturile neprevăzute ale drumului şi îndrumîndu-ne cu o mînă sigură pe meleagurile neumblate încă. Această luptătoare, care străbate cu privirea tot mai departe, tot mai adînc în viitor, este tovarăşa Ana Pauker”.

Momentul care-l extaziază pe Miron Constantinescu? Cuvîntarea Anei Pauker din 6 noiembrie 1944. Şirul de citate se încheie cu un strigăt de entuziasm: „Cuvîntarea tovarăşei Ana Pauker este cea mai clară şi mai cuprinzătoare sinteză a învăţămintelor trecutului şi a sarcinilor pentru viitor. Din nou s-a ridicat glasul acela care cu atîţia ani înainte, de pe băncile acuzaţiilor de la Curtea Marţială Craiova, ne-a arătat drumul, care ne-a vorbit de tradiţia luptei democratice a poporului român, de Tudor Vladimirescu şi de Horia, de datoria noastră de a lupta pînă la capăt împotriva fascismului, duşmanul păcii şi al culturii, libertăţii şi independenţei Patriei noastre. Atunci ne-a luminat calea şi anii au dovedit justeţea spuselor Anei Pauker”. Înţepat de acul lucidităţii, Miron Constantinescu îşi dă seama că Ana Pauker n-a ajuns încă liderul absolut al PCR. Se impunea o paranteză pentru a reaminti că mai sînt şi alţii:

„Să mergem din nou cu încredere pe calea trasată de Ana Pauker, de Vasile Luca şi de Gheorghiu-Dej, pentru că aceasta ne va duce la o Românie liberă, independentă şi democrată, la o viaţă mai bună, mai fericită”.

După care limba lui bate din nou în clopotul aurit al Cultului personalităţii: „Iată ce-i datorăm tovarăşei Ana Pauker şi iată de ce bucureştenii, la manifestaţiile din 6-7 noiembrie, au aclamat-o cu entuziasm şi au acoperit cu flori camionul de pe care ea şi ceilalţi conducători ai poporului român au salutat defilarea lor”. La nici o lună, un nou prilej de deşănţare publicistică. Ana Pauker îşi serbează ziua de naştere. „Scînteia” din 13 decembrie 1944 publică fotografia „tovarăşei Ana” alături de „Telegrama de felicitare a CC al PCR”. În acelaşi număr, ca şi în cele următoare, sînt tipărite, sub portretul Anei Pauker, telegrame după telegrame. Cea iscălită „Femeile din Sindicatele Unite”, reprodusă în 17 decembrie 1944, apelează la sintagma deja celebră, „Ana noastră”.

„Ana noastră, primeşte te rugăm, din partea femeilor din Sindicatele Unite, sincere şi calde felicitări, cu prilejul onomasticei tale – încredinţîndu-te că vom fi vrednice urmaşe ale exemplului ce ni l-ai dat prin munca şi spiritul de sacrificiu pentru binele clasei muncitoare şi al poporului român. Nicio greutate, nicio piedică nu ne va opri”.

Cultul Anei Pauker duduie cu motoarele ambalate la maximum. Ziua internaţională a femeii dă oficiosului „Scînteia” din 8 martie 1945 posibilitatea unui nou moment omagial. Articolul de fond, „8 martie”, de pe prima pagină e tipărit sub poza Anei Pauker. Lidera comunistă e blagoslovită astfel:

„Viaţa Anei Pauker, care s-a identificat cu lupta pentru interesele vitale ale poporului român, e o viaţă splendidă de femeie luptătoare, care în condiţiunile cele mai grele nu cedează în faţa greutăţilor, suferinţelor groaznice suportate din partea reacţiunii, ci găseşte mereu forţe noi şi energie nesecată în continuarea luptei pentru dezrobirea poporului român, a femeii române.

Astăzi, cînd glasul adevărului poate să străbată nestingherit, se ridică sute de mii de femei şi în România, urmînd exemplul Anei şi a luptătoarelor din lumea întreagă, pentru a făuri o ţară liberă şi fericită!”.

În acelaşi număr, Elisabeta Luca semnează poezia „Ana Pauker”:

„În ţara soarelui dogoritor, / Şi-al dorului nestins de libertate, / Te-am cunoscut luptînd pentru popor / Chiar cînd călăii te ţineau sub gratii. / La Aragon, Beleite, Turuel, / Prin lupta-i „Anei Pauker„ (În Spania a luptat un grup de artilerie „Ana Pauker”, compus din români şi francezi, în frunte cu maiorul român V. Roman – nota ziarului) afirma, / Madrid e în pericol, dăm lupta cu el, / Şi la Madrid îmi apăr ţara mea. / Trecură anii… / Era în floare firea’n Mai / Cum înflorea şi Marea Unire / Muncind şi făurind ferice trai / Pentru fiecare om şi naţiune / Şi al-valurilor freamăt se opri / Cum încetase parcă inima-mi a bate / Cînd crainicul prin unde ne vești / Că Ana este iar în libertate. / Din depărtări ce abia cuprinzi cu mintea / Veniră calde inimi săţi ateste / A lui Stalin grije de părinte / Şi fericirea lor, ce a ta este. / Te-am revăzut apoi, cînd negre aripi / Să-ntunecencercau Măreţul Soare / Robiei să-i deschidă larga cale / Mîndria omenirii s-o doboare. / Şi arma ai strîns-o atunci mai cu tărie / Tu ca Româncă, Luptătoare, Comunistă, / Ţara ta s-o smulgi din cîrdăşie / Cu blestemata bestie fascistă. / Cu suflul tău ai înviat Pandurii / Ce peste un veac stătură’n adormire / Şi i-ai pornit la luptă cu Ghiaurii / S-aducă României dezrobire. ”

Defilarea prin „Scînteia” a candidaţilor BPD pentru alegerile din noiembrie 1946 începe cu Ana Pauker. Numărul din 2 august 1946 publică portretul „tovarăşei Ana”, pe care „poporul o iubeşte şi o stimează”. O poezie a lui Dumitru Corbea, „Lîngă toţi trei”, tipărit în „Scînteia” din 4 martie 1945, o pune pe tovarăşa Ana înaintea tovarăşului Ghiţă:

„Crescuţi în vîrtej / De lupte / Ana, Luca şi Gheorghiu-Dej / Şi cu ei mii şi mii / Milioane / S-au ridicat / Unul ca altul mai înflăcrat / Pentru popor / Pentru ţara lor / Vrerea mulţimilor, / sufletul ei / Stă neclintit / Lîngă toţi trei.”

Peste șase ani, în 1952, Ana Pauker e dată afară nu numai din toate funcțiile, dar și din partid.

O Notă a Securității ne dezvăluie că deținuții duși la interogatorii aveau să constate că o parte din cei mai iubiţi fii ai poporului, printre care se număra și Tovarășa Ana, dispăruseră din portretele de pereţi:

”Direcţia Generală Politică

Penitenciarul Cluj

Intrarea nr. 75 1952, iunie 18

Ordin nr. S/ 0 112 004 din 14 iunie 1952 Către Penitenciarul Cluj

În legătură cu demascarea şi zdrobirea de către partid a devierii oportuniste de dreapta şi a împăciuitorismului faţă de ea, ordon: (…)

2. Pentru a se evita orice fel de confuzii în rândurile membrilor de partid şi a maselor de oameni ai muncii, veţi retrage din biblioteci scrierile tovarășilor Teohari Georgescu și Ana Pauker. (…)
3. Vor fi retrase din circulaţie biografiile lui Vasile Luca şi ale tovarăşilor Ana Pauker şi Teohari Georgescu. (…)
4. (…) Se atrage din nou atenţia asupra necesităţii de a aplica de urgenţă indicaţiile circularei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român nr. 85, trimisă cu nr. S/0 111 din 30 mai, cu privire la înlăturarea portretelor celor ce nu mai fac parte din conducerea partidului. (…) Ministru – adjunct, şef al Direcţiei Generale Politice MAI, General maior Vinţe Ion” (Ion Cristoiu – EVZ).