Exclusiv
Infracțiuni contra umanității săvârșite de funcționarii statului român în era comunistă și ignorate de justiție
In perioada 15-16 mai 2020 a avut loca la Bucuresti Conferinta Internationala de Drept, Studii Europene si Relatii Internationale cu tema “ Dreptul romanesc la 30 de ani de la prabusirea comunismului”.
In afara unui embargou total al presei “libere” din Romania asupra acestui eveniment de marca care condamna comunismul, securitatea si Justitia din Romania pana in acest moment – nu am descoperit decat o carte in limba engleza ce trateaza pe larg acest subiect:
“Romanian law, 30 years after the collapse of communism”.

In aceasta carte ne-a atras atentia lucrarea “Infractiuni contra umanitatii savarsite de functionarii statului roman in era comunista si ignorate de justitie”, lucrare complexa conceputa de unul dintre cei mai profesionisti procurori din Romania, magistrat Vasile Doana.
Lucrarea confirma dezvaluirile ziarului Incisiv de Prahova cu privire la dosarele “Revolutiei”, “Mineriadei”, dosarul “Sibiu”, etc, tratate pe larg si profesional de catre redactia noastra.
Va redam aceasta lucrare de exceptie, TRADUSA pentru cititorii nostri. (Ec Adrian Radu).
Abstract
Până în prezent, justiția română nu a declanșat cercetări pentru tragerea la răspundere a persoanelor vinovate pentru comiterea, în perioada comunistă, a crimelor contra umanității, putându-se astfel afirma că ea încă aplică în acest domeniu un principiu al lui I.V.Stalin, respectiv: ”Moartea unui om este o tragedie dar moartea unui milion de oameni este o simplă statistică”.
Cuvinte cheie: infracțiuni contra umanității, strămutați, deportați, frontieriștii, represiunea țărănimii.
La data de 01.02.2014 a intrat în vigoare Noul Cod Penal care, în Titlul XII, incriminează “Infracțiunile de genocid, contra umanității și de război”, cu precizarea că în capitolul I din acest titlu, la art. 438-439, sunt prevăzute infracțiunile de genocid și contra umanității, ambele fapte având un caracter imprescriptibil; cele două infracțiuni au fost pentru prima dată prevăzute în Statutul Tribunalului Penal Internațional de la Nurnberg și ulterior legiferate ca atare prin convenții internaționale la care România a aderat [1], introducându-și astfel cele două infracțiuni în legislația penală națională.
Infracțiunea de genocid a fost incriminată în legislația penală românească, din anul 1960 și până în prezent [2] sub aceeași titulatură, pe când infracțiunile contra umanității [2] au fost consacrate sub această titulatură numai de la data de 01.02.2014, cu precizarea că acestea au existat și anterior în legislația penală românească dar sub altă titulatură, respectiv aceea de “tratamente neomenoase”, prevăzută de art.358 din Vechiul Codul Penal, 1968, conținutul constitutiv al celor două fapte fiind însă același.
Pentru acest motiv, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronuntat, de dată recentă, în sensul condamnării definitive în dosarele foștilor comandanți de penitenciare, denumite generic “dosarele torționarilor”, inc. Vișinescu Alexandru [3] și Ficior Ion [4], ambii fiind trimiși în judecată pentru infracțiuni contra umanității, în condițiile în care faptele reținute în sarcina acestora au fost săvârșite în perioada 1959-1963. Instanța Supremă a constatat existența continuității incriminării pentru acest tip de fapte, de la data săvârșirii acestora și până în prezent, însă a făcut aplicațiunea art.5 C.pr.pen, care consacra principiul “mitior lex”, aplicându-le astfel inculpaților legea mai favorabilă, identificată de instanța supremă ca fiind Codul Penal din 1968.
Din textul infracțiunii de genocid rezultă intenția legiuitorului de a proteja, atât pe timp de pace dar și pe timp de război, întregi segmente de populație împotriva uciderii, vătămării fizice și psihice, împiedicarea nașterilor, supunerea la condiții de existență care sunt de natură să ducă la distrugerea fizică a unor grupuri entice, religioase, rasiale sau naționale.
În cazul infracțiunii contra umanității legiuitorul protejează populația civilă în situația exercitării unui atac generalizat și sistematic îndreptat asupra ei, în cadrul căruia se săvârșesc o serie de fapte, cum ar fi: uciderea; deportarea sau transferarea forțată a unor persoane aflate în mod legal pe un anumit teritoriu, prin expulzarea acestora spre un alt stat sau spre un alt teritoriu ori prin folosirea altor măsuri de constrângere; întemnițarea sau altă formă de privare de libertate cu încălcarea regulilor generale ale dreptului internațional.
În actuala reglementare, textele celor doua crime internaționale au fost preluate în legislația penală românească din prevederile Statutului Curții Penale Internaționale.
Eforturile făcute din anul 1990 până în prezent de către organele judiciare românesti în vederea instrumentării de cauze penale privind săvârsirea unor astfel de infracțiuni imprescriptibile, au un caracter sporadic, fiind localizate în timp (cu excepția dosarelor cuplului Ceaușescu, al lui Nicu Ceaușescu și al dosarului în care au fost condamnați foștii membrii ai Comitetul Politic Executiv al Partidului Comunist Român, toate aceste dosare fiind instrumentate la începutul anilor 1990), numai după apariția Noului Cod Penal.
Acest caracter sporadic este dat de faptul că, până în prezent, au fost astfel instrumentate și trimise în judecată, dupa 01.02.2014, doar șase cauze penale având drept obiect infracțiuni contra umanității , respectiv: cauzele privind pe foștii comandanți de penitenciare Vișinescu Alexandru, Ficior Ion, Petrescu Marian; dosarele denumite generic ”Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990” și ”Dosarul Revoluției” precum și dosarul penal întocmit ofițerilor de securitate care l-au anchetat pe dizidentul Gheorghe Ursu, ucis în arest.
În realitate organele judiciare aveau obligația legală ca, pe lângă aceste șase cauze, să efectueze cercetări privind toate faptele penale denumite generic ”Crimele Comunismului” , în condițiile în care acestea au un caracter imprescriptibil iar numărul estimat al victimelor se situează la două milioane de persoane [5].
În antiteză cu această stare aproape generală de ”non combat” a justiției române, justitia poloneză a instrumentat c-ca 22.000 de cauze penale ce au avut drept obiect crima de genocid dar și împotriva umanității, generic denumite și în Polonia tot ”crimele comunismului” [6] .
Revenid la eforturile depuse în plan politic în România cu privire la recunoașterea oficială a existenței crimelor din perioada comunistă, în anul 2006 Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii din Romania , a elaborat un Raport Final care a fost prezentat, în același an, în plenul reunit al Parlamentului, de Președintele României.
Conform documentelor ce stau la baza întocmirii acestui raport rezultă fără nici un dubiu că în perioada dictaturii comuniste din România întregi segmente ale populației au fost supuse unui regim de teroare și chiar exterminare de către forțele de represiune ale statului totalitar, represiunea în cauză având la bază în principal criterii politice de tip stalinist, victimele fiind considerate ”dușmani ai poporului”.
La finalul raportului, Președintele României a cerut formal organelor judiciare efectuarea de cercetări privind săvârșirea de infracțiuni contra umanității cu privire la toate aceste victime ucise, vătămate fizic și psihic, deportate, strămutate forțat, internate forțat în instituții psihiatrice fără să sufere de vreo boală psihică, arestate și condamnate fără să încalce legile penale ale statului, arestate și supuse pe timp de cinci ani la muncă fizică forțată, detenția lor fiind în lipsa unui mandat legal emis de un procuror sau judecător, așa cum era prevăzut în Constituție.
În partea introductivă a acestui raport se face o scurtă descriere enumerativă a faptelor ce pot intra în categoria”crimelor regimului comunist“, ca infracțiuni imprescriptibile ce se impun a fi cercetate de organele judiciare românești, după cum urmează: ” Culpabilitatea istorică şi morală a Partidului Comunist Român şi a Securităţii ni se par astăzi pe deplin dovedite. Când vorbim de sute de mii de victime (arestaţi, închişi,deportaţi, ucişi), nu încape îndoială că regimul a comis crime împotriva umanităţii…A transformat România într-o imensă colonie penitenciară, populată de delatori, colaboratori şi ofiţeri securişti…A prigonit minorităţile naţionale, pretinzând că le apară drepturile. A declarat demenţi pe cei care îndrăzneau să se îndoiască de binefacerile socialismului. A folosit psihiatria ca pe o armă politică. A persecutat fără cruţare pe cei care au îndrăznit să ceară sindicate libere. A utilizat cele mai perverse diversiuni posibile pentru a-şi compromite adversarii. A atacat exilul anticomunist şi a încercat să contracareze pe toate căile posturile de radio libere din Occident şi în primul rând secţia română a postului de radio „Europa Liberă”. Şi toate aceste au fost înfăptuite în numele „zorilor care cântă” [7].
În urma cercetării efectuate cu privire la această temă am constatat că în categoria generică a victimelor comunismului intră de fapt mai multe categorii de asemenea victime, cum ar fi: deținuții politici, strămutații forțat; dizidenții internați ilegal la psihiatrie; țărănimea, ca urmare a colectivizării forțate; clerul; cei torturați in aresturi sau în locuri de detenție; persoane ucise în încercarea de a trece granițele; copii instituționalizați; participanții la revoltele studentești și muncitorești; femeile bănuite ca și-au provocat avort ilegal, ș.a.
Categoria cea mai numeroasă de victime este cea a deportaților.
Din documentele aflate în arhiva Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) , cu privire la procedurile urmate de organele de represiune în vederea selectării opozanților sistemului în vederea strămutării și supunerii regimului de exterminare prin muncă forțată, rezultă, de exemplu, că persoanele din conducerea Canalului Dunăre Marea-Neagră cereau un număr oarecare de muncitori care să lucreze la construirea acestuia; Ministerul de Interne încredinţa această sarcină Direcţiei de Anchete care, la rândul ei, transmitea ordinul Regiunilor de Securitate, acestea din urmă făceau liste cu ”reacţionarii”, ”paraziţii”,”duşmanii poporului” care urmau să fie arestaţi, deportați și obligați astfel, pe timp de cinci ani, la muncă forțată
Analizând informațiile și documentele devenite publice din arhivele respective se constată că pentru punerea în practică a unei astfel de politici de exterminare prin strămutare și supunere la muncă forțată, pe criterii politice și nu numai, a unor întregi segmente de populație civilă, organele statului totalitar comunist au emis o serie de acte normative de rang inferior legii (decrete, ordine,s.a.m.d.), toate cu caracter secret, toate neconstituționale și contravenind tuturor convențiilor internaționale din domeniu, la care Romania era sau urma să devină parte, prin care cetățenii români puteau fi reținuți, arestați, deportați și supuși la muncă forțată prin simpla decizie a organelor de securitate, fără ca cetățenii respectivi să fi încălcat legile țării, fără ca aceștia să fi săvârșit fapte penale și fără ca împotriva lor să fie instrumentat vreun dosar penal de un procuror sau judecător.
Astfel, la începutul anului 1950, Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Socialiste România a adoptat un decret secret [8] pentru înființarea unităților de muncă, deschizând astfel drumul unor abuzuri greu de imaginat în zilele noastre. În decretul respectiv se preciza că vor fi trimiși în unitățile de muncă:
-”acei care prin faptele sau manifestarile lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în R.P.Română, precum și acei care, în același mod, defaimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui, prin analogie, infracțiuni.”
În aplicarea decretului respectiv s-a emis de către Direcțiunea Generală a Securității Poporului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne un ordin secret care stabilea în concret categoriile de cetățeni ce vor intra în obiectivele securității cu propuneri de trimitere în unitățile de muncă, după cum urmează [9]:
-” toți cei care lansează sau răspândesc svonuri alarmiste, tendențioase, dușmănoase; ascultă și difuzează propagandă deșănțată a posturilor de radio imperialiste”;
-” toți cei care aduc injurii Partidului Muncitoresc Român, conducătorilor săi și țărilor de democrație populară”;
– ”toți acei cetățeni români care întrețin legături de prietenie cu legațiile străine, care frecventează sau au frecventat bibliotecile, concertele și în general manifestările propagandistice ale legațiilor imperialiste precum și toți cei care sunt în relații cu familiile funcționarilor ambasadelor imperialiste”;
-” instigatorii la nesupunere sau neexecutare … în special cu privire la: colectivizări, colectări, planuri de cultură…”;
-”acei ce prin corespondența internă sau internațională iau atitudine dușmănoasă, transmit știri tendențiose, alarmiste, dușmănoase, reacționare, instigă.,” .
În același ordin se făcea precizarea că :”În unitățile de muncă se trimit acele elemente care comit anumite acte dușmănoase, iar activitatea lor nu se încadrează în textele de lege”.
Caracterul aberant al acestor prevederi a condus, de exemplu, la arestarea unui număr de trei sute de studenți mediciniști din București care, în sesiunea de examene, neavând la dispoziție manuale , au frecventat Biblioteca Franceză care deținea aceste manuale, pregătindu-se astfel pentru examen. Doar pentru acest motiv studenții au fost arestați de securitate și încarcerați la Penitenciarul Jilava [10].
În anul 1952, Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române a adoptat o hotărîre cu caracter secret pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă [11], desăvârșind astfel infernalul mecanism de tip stalinist de exterminare a tuturor celor care se opuneau, sau s-ar fi putut opune, regimului comunist.
Prin acest act normativ se mențineau toate categoriile de persoane stabilite prin Ordinul 100/1950, care erau strămutate forțat și supuse la muncă obligatorie în “unitățile de muncă”, transformate acum în “colonii de munca” , la acestea adaugându-se și alte noi categorii, cum ar fi:
-cadrele active ale partidelor burghezo-moșieresti;
– rudele trădătorilor de patrie și spioni, care au fugit peste granițe din 1945 (tată și copii majori, bărbați);
-rudele elementelor dușmănoase regimului, care au fugit peste granițe înainte de 1944 (ale membrilor de bază ai fostelor partide burghezo-moșierești…tată și copii majori, bărbați);
În acest nou act normativ se mai stabilea că internarea în coloniile de muncă se va face de o Comisie Specială din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care va lua hotărâri pe baza propunerilor Direcției Generale a Securității Statului.
În continuare acest act normativ reglementeză instituția “domiciliului obligatoriu și locului de muncă obligatoriu”, stabilind și categoriile de persoane care urmau să fie supuse unor astfel de măsuri, din care exemplificăm:
– ”foști moșieri, foști bancheri, foști mari negustori care au făcut comerț cu ridicata sau cu amănuntul, care au fost expropriați sau ale căror bunuri au fost naționalizate pe baza legilor în vigoare, foști fabricanți ale căror intreprinderi au fost naționalizate”.
În același act normativ se stabileau și organele competente a dispune stabilirea domiciliului și a locului de muncă obligatoriu, acestea fiind: ”o comisie regională formată din secretarul de partid, șeful regiunii securității statului și șeful regiunii de miliție; propunerile acestei comisii regionale urmau a fi trimise spre validare Comisiei Centrale din cadrul M.A.I.”.
Hotărârea respectivă reglementa și măsura instituirii batalioanelor de muncă unde urmau să fie trimise următoarele categorii de persoane:
-“misiții, micii speculanți, meseriașii fără autorizație și neîncadrați în câmpul muncii, cei care trăiesc din vânzarea obiectelor personale acumulate și care nu se încadrează în câmpul muncii,etc”.
Cu privire la modul de selectare a persoanelor ce urmau să fie supuse unor astfel de măsuri, documentul în cauză stabilește că sunt competente aceleași comisii regionale care, la rândul lor, vor trimite propunerile lor unei a doua comisii compuse din: reprezentantul Sfatului popular regional, reprezentantului regiunii de securitate și reprezentantului regiunii de miliție.
Prin alte acte normative, tot de rang inferior (instrucțiuni), s-a constatat deținerea în închisori sau în coloniile de muncă forțată a unui mare număr de persoane cărora le expirase condamnarea penală sau măsura așa zisei detenții administrative și care nu fuseseră puse în libertate conform legii.
Astfel, prin instrucțiuni cu caracter strict secret, Consiliul de Ministri al Repubilcii Populare Române a dispus formarea unei Comisii Centrale formată din Ministrul Securității Statului, Ministrul Afacerilor Interne, Ministrul Justiției dar și din Procurorul General al R.P.R., care să coordoneze activitatea celorlalte comisii regionale înființate în baza acelorași instrucțiuni, toate aceste comisii având sarcina să dispună punerea în libertate, de îndată, a deținutilor din închisori și din coloniile de muncă care își ispășiseră pedeapsa, urmând însă să nu fie eliberate o serie de categorii de persoane care, deși aveau perioada de detenție penală sau administrativă expirată, făceau parte din categoria dușmanilor poporului, respectiv [12] :
-“deținuții care au ispașit pedepsele însă au deținut funcția de prefect, primar în municipii sau comune urbane, foști funcționari superiori…”;
-“…deasemeni acei care au deținut funcții în conducerea partidelor istorice, până la comitetul județean inclusiv”;
-“deținuții care au făcut parte din aparatul siguranței burgheze și alte organe de informații și contra informații”;
-”acei deținuții care au fost demnitari ai regimului burghez (miniștri, subsecretari de stat, secretari generali sau cu funcții similare) precum și senatorii și deputații,,” .
În cadrul acelorași instrucțiuni se mai face referire și la o categorie de deținuți din închisori pentru care nu a existat niciodată vreo hotărâre de condamnare, fiind astfel încarcerate total nelegal, cerându-se ca și aceștia să fie puși în libertate.
Cazurile Vișinescu Alexandru și Ficior Ion, singurele soluționate definitiv de justiția română. Legalitatea incriminării.
Conform precizărilor anterioare, după apariția Noului Cod Penal (februarie,2014) care incrimina pentru prima dată ca atare infracțiunile contra umanității, organele judiciare românești au instrumentat și trimis în judecată doar șase cauze ce au avut ca obiect această crimă internațională. Din acestea, până la momentul de față, instantele naționale au pronunțat hotărâri definitive doar în două cauze, respectiv în cauzele foștilor comandanți de penitenciare Vișinescu Alexandru [13] și Ficior Ion [14], condamnându-i pe cei doi la pedepse cu închisoarea.
Având în vedere că cei doi inculpați săvârșiseră faptele în perioada 1956 -1963, când în vigoare se afla Codul penal din 1936, care nu incrimina ca atare infracțiunile contra umanității, este interesant de analizat modul în care instanțele au rezolvat problema legalității incriminării de așa manieră încât să nu încalce cele două principii de bază ale dreptului penal, respectiv „nullum crimen sine lege” și „nullum poena sine lege”.
Este lesne de înțeles că raționamentul identificat de cele două instanțe pentru a putea respecta aceste principii în cele două cazuri este aplicabil tuturor cauzelor ce ar avea drept obiect fapte penale din cele denumite generic „crimele comunismului”.
Din analiza comparativă asupra sentințelor și deciziilor pronunțate în cele două cauze am mai constatat faptul că raționamentul și argumentația adoptate de instanțe cu privire la legalitatea incriminării în cele două cazuri sunt identice.
Din studierea actelor întocmite la urmărirea penală s-a mai constatat că în ambele cauze parchetul, la trimiterea celor două cauze în judecată, a încadrat juridic faptele celor doi ca infracțiuni contra umanității, conform art. 439 din Noul Cod Penal.
În ambele cazuri însă instanțele au schimbat mai întâi încadrarea juridică a faptelor în infracțiunea de tratamente neomenoase, incriminată în art. 358 din Vechiul Cod Penal, constatând astfel că de la săvârșirea faptelor și până la condamnarea inculpaților a intervenit o succesiune de legi în timp iar legea cea mai favorabilă inculpaților a fost identificată ca fiind tocmai legea penală din 1968, dându-se satisfacție principiului „mitior lex”.
Astfel, în cadrul raționamentului lor, instanțele apreciază că inculpații au săvârșit fapta în formă continuată, deci prin mai multe acte materiale repetate și că pentru actele materiale care au debutat în anul 1956, în cazul inculpatului Vișinescu (odată cu preluarea funcţiei de comandant al Penitenciarului Râmnicu-Sărat către inculpat), consumate până la data de 17 iunie 1960 (când au intrat în vigoare dispoziţiile Decretului nr.212/1960, ce vor fi menţionate ulterior), incriminarea lor era prevăzută în art.245, art.248, art.471 şi art.4641 alin.1 şi alin.2 rap. la art.463 din Codul penal 1936 (republicat în anul 1948), acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de abuz în serviciu, purtare abuzivă, vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi, respectiv, omor.
Astfel, potrivit art.245 din Titlul III „Crime şi delicte contra administraţiei publice” al Cărţii a II-a din Codul penal 1936 (republicat în anul 1948), constituie infracţiunea (delict) de abuz în serviciu, pedepsită cu închisoare corecţională de la 2 ani la 10 ani sau amendă, fapta funcţionarului care, prin depăşirea sau folosirea abuzivă a atribuţiilor sale ori prin violarea sau nerespectarea obligaţiilor impuse prin dispoziţii legale, între altele, produce o pagubă intereselor legale ale cetăţenilor.
Conform art.248 din acelaşi titlu al Codului penal 1936 (republicat în anul 1948), constituie infracţiunea (delict) de purtare abuzivă, pedepsită cu închisoare corecţională de la o lună la 3 luni, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul funcţiunii sale, întrebuinţează violenţă faţă de o persoană, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Potrivit art.471 din Codul penal 1936 (republicat în anul 1948), constituie infracţiunea (delict) de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedepsită cu închisoare corecţională de la 2 luni la 1 an, fapta aceluia care vatămă, în orice mod, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane.
Prin art.4641 alin.1 şi alin.2 rap. la art.463 din Codul penal 1936 (republicat în anul 1948 şi modificat prin Decretul nr.469/1957), este incriminată, drept infracţiune (crimă) de omor, fapta de a ucide, săvârşită asupra unei persoane prin cruzimi sau torturi ori asupra a două sau mai multe persoane, fie deodată, fie prin acţiuni diferite, pedeapsa prevăzută de această normă de incriminare fiind moartea.
Epuizarea faptelor inc.Vișinecu, încorporând acte materiale similare, s-a produs în acest caz la data de 13 aprilie 1963 (odată cu transferarea din Penitenciarul Râmnicu-Sărat a ultimului lot de deţinuţi politici).
Acest moment a survenit după modificările şi completările aduse Codului penal 1936 prin Decretul nr.212/1960.
Astfel, în Codul penal 1936, Cartea a II-a, a fost introdus un nou titlu, Titlul nr.I bis, referitor la infracţiunile contra păcii şi omenirii (art.2311 – art.2315), între care şi aceea de tratamente neomenoase (art.2314).
Potrivit art.2314 alin.1 din Codul penal 1936 (modificat şi completat prin Decretul nr.212/1960), supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului se pedepseşte cu muncă silnică de 5 la 20 de ani, iar, în alin.3, este prevăzută o variantă agravată a infracţiunii, constând în uciderea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin.1, pentru care pedeapsa este moartea.
Actele materiale anterioare datei de 17 iunie 1960 şi cele similare săvârşite începând cu acea dată, întemeiate pe o rezoluţie infracţională unică şi îndreptate împotriva aceleiaşi colectivităţi a deţinuţilor politici, aflaţi sub puterea inculpaților în postura de „duşmani” (adversari), constituie o unitate legală de infracţiune, în formă continuată, conform art.107 din Codul penal 1936 (republicat în anul 1948), realizând astfel conţinutul constitutiv al unei singure infracţiuni, prevăzută, la momentul epuizării, de art.2314 alin.1 şi alin.3 din acelaşi cod, care stabileşte, pentru aceasta, pedeapsa cu moartea, aceeaşi cu cea prevăzută, în reglementarea sub imperiul căreia au fost comise primele acte materiale, pentru infracţiunea de omor (în variantele agravate căreia i se circumscriu acele acte care au avut drept urmare moartea a trei deţinuţi politici).
Constatarea instanțelor cu privire la existenţa acestui raport de adversitate, ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase, este în acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în considerentele Deciziei nr.2579/2009 (pronunţată de Secţia Penală în Dosarul nr.61/81/2008), referindu-se la aceeaşi infracţiune, a reţinut, cu privire la perioada istorico-politică în care au fost săvârşite şi faptele ce fac obiectul judecăţii în cele două cauze, existenţa unei situaţii de conflict între agenţii statului ce funcţionau în locuri de deţinere, cărora autorităţile statale comuniste le-au permis sau le-au tolerat să acţioneze ca adevăraţi torţionari, pe de o parte şi victimele, private de libertate, ale acţiunilor acestora de suprimare fizică şi psihică, pe de altă parte.
Faptele care au avut drept rezultat moartea mai multor deţinuţi politici (în ambele cazuri) au fost considerate de instanțe mai mult decât simple acte de ucidere, constituind acte de exterminare a acestora, întrucât, astfel cum s-a evidențiat în considerentele celor două hotărâri judecătorești, ele fiind în realitate consecinţa unor acţiuni sau inacţiuni făţişe ale inculpaților care îndeplineau la acea vreme funcțiile de comandanți, ei urmărind, cu asiduitate, producerea acelui rezultat, pentru obţinerea căruia au fost utilizate mijloace variate, cauzatoare de suferinţe de durată, intense şi chinuitoare, de cele mai multe ori conjugate (de la înfometare cruntă şi lipsire deliberată de asistenţă medicală până la bătăi aplicate cu participarea sa nemijlocită sau tolerate de el cu totală indiferenţă).
De asemenea, crimele împotriva umanităţii, independent de săvârşirea lor pe timp de război sau de pace, erau deja definite şi incriminate, la data săvârşirii tuturor actelor materiale reţinute în sarcina celor doi inculpați (care puteau astfel să prevadă angajarea răspunderii lor pentru infracţiuni de această natură), prin Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg, adoptat la data de 08 august 1945 (art.6 lit.c)
În considerarea tuturor argumentelor anterior expuse, cele două instanțe au conchis, că faptele (acţiuni şi inacţiuni) reţinute în sarcina inculpaților erau prevăzute de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii lor, realizând, în raport cu data epuizării, conţinutul constitutiv al infracţiunii de tratamente neomenoase, în formă continuată, prevăzută de art.2314 alin.1 şi alin.3 corob. cu art.107 din Codul penal 1936 (modificat şi completat prin Decretul nr.212/1960), ce atrage răspunderea penală a acestora, pe care ei înșişi o puteau anticipa, cu un minim de reflecţie, întrucât dispoziţiile legii respective erau previzibile şi accesibile.
Infracţiunea de tratamente neomenoase a fost preluată „ ad literam”, tot ca infracţiune contra păcii şi omenirii, în Titlul XI al Părţii Speciale din Codul penal 1968, intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 1969.
Conform art.358 alin.1 din Codul penal 1968, supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, iar, în alin.3, este prevăzută o variantă agravată a infracţiunii, constând în torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi în alin.1, pedepsită cu moartea ori cu închisoarea de la 15 ani la 20 de ani.
În continuarea acestui raționament cele două instanțe au analizat comparativ conținutul constitutiv al tuturor infracțiunilor din legile anterioare ce pedepseau faptele inculpaților cu elementele constitutive ale infracțiunilor contra umanității, incriminată prin intrarea în vigoare a Noului Cod Penal la data de 1 februarie 2014, constatând că acestea sunt suficient de asemănătoare pentru a se putea considera că aceste fapte au fost absorbite unele în altele, în ordinea succesiunii lor, cu precizarea că ultima operațiune de acest gen s-a petrecut prin intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noii legi penale, moment în care infracțiunile contra umanității, incriminate de noua lege la art. 439, au absorbit infracțiunea de tratamente neomenoase ce era prevăzută la art.358 din Vechiul Cod Penal.
Nu este pentru prima oară în istoria modernă a justiției române când ea se confruntă cu o astfel de situație legată de legalitatea incriminării în materia infracțiunilor contra umanității.
Să ne reamintim că în plan extern infracțiunile contra umanității au fost pentru prima dată definite și consacrate în legislația internațională în data de 8 august 1945 prin Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg.
Spre sfarșitul celui de-al doilea război mondial, în calitate de putere învinsă România a acceptat să semneze la data de 12.septembrie 1944, la Moscova, Convenția de armistițiu..
În textul acestei convenții apare pentru prima dată consacrată într-un act normativ românesc noțiunea de crime de război, după cum urmează: .”..Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război[1]”.
Conform prevederilor armistițiului, revenea autorităților judiciare românești obligația de a urmări și judeca toate persoanele ce au săvârșit pe teriroriul României crime de război și crime împotriva umanității.
Din conținutul expunerii făcută în prezenta lucrare rezultă că la momentul încheierii acestui armistițiu, nici în plan inernațional dar nici intern nu erau definite în legislație și nici incriminate ca atare aceste fapte, motiv pentru care autoritățile judiciare românești s-au aflat în situația de aparentă de aplicare retroactivă a conținutului normelor de drept penal ce aveau să fie instituite prin viitoarele acte normative, necesar a fi adoptate pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de România prin art. 14 din Convenția de armistițiu de la Moscova.
În aceași situație s-au aflat însă și procurorii dar și judecătorii Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg, respectiv ei trebuind să demonstreze că, chiar și într-un astfel de caz, nu se încalcă principiul nullum crimen sine lege.
Evident că această situație a fost cel mai puternic argument pe care avocații inculpaților din acest proces l-au invocat, cerând achitarea clienților lor.
Procurorii desemnați să reprezinte acuzarea, au combatut aceste susțineri ale apărarii cu argumentul că, deși aceste crime fuseseră introduse în Statutul tribunalului în 1945, deci ulterior săvârșirii faptelor ce urmau a fi judecate, trebuia să se aibă în vedere că incriminarea acestor crime internaționale era localizată în timp, în diferite convenții dar și cutume internaționale, cu mult anterioare declanșării razboiului și săvârșirii faptelor deduse judecății, asfel că nu se putea invoca, în favoarea acuzaților, că ar fi judecați pentru fapte care nu ar fi fost incriminate la data săvârșirii lor.
Judecătorii instanței militare internaționale au dat dreptate acuzării și i-au condamnat sau achitat pe inculpați, în funcție de consistența probelor administrate în raport cu fiecare dintre aceștia, înlăturând astfel apărarea acuzaților cum că ar fi judecați pentru fapte penale care n-ar fi fost incriminate la momentul săvârșirii acestora.
Soluția prezentată mai sus a fost și cea aleasă de autoritățile judiciare românești când au procedat la judecarea criminalilor de război , conform obligațiilor ce-i reveneau în urma armistițiului de pace.
În acelați sens cu cele deja invocate se află și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, fiind sesizată să se pronunţe asupra pretinsei încălcări a dispoziţiilor art.7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din perspectiva principiului legalităţii incriminării, în două cauze în care instanţele naţionale au pronunţat, după anul 1990, hotărâri de condamnare pentru fapte săvârşite de agenţi ai statului în perioada regimurilor comuniste din ţările respective (cauzele Streletz, Kessler, Krenz c. Germania şi Polednova c. Republica Cehă), a arătat, constatând că nu au fost încălcate dispoziţiile invocate, că împrejurarea neefectuării de cercetări în acea perioadă şi cea a urmăririi penale şi condamnării după reinstaurarea regimurilor democratice nu înseamnă deloc că faptele stabilite nu constituiau infracţiuni potrivit dreptului intern al fiecăruia dintre acele state la momentul comiterii lor.
REFERINȚE
[1] Convenția de la Londra de adoptare a Statutul Tibunalului International Militar de la Nurnberg, 08.08.1945. Conventia asupra Prevenirii și Pedepsirii Crimei de Genocid, Organizației Națiunilor Unite,1948. Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, 26.11.1969. Convenția europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război, 1974, Strasbourg, ș.a.
[2] Decretul nr. 212,1960, Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a R.P.R.,.nr.8/17.06.1960.
[3] Curtea de Apel București, 24 iulie 2015, 20 de ani de închisoare, definitivă după judecarea apelului de Înalta Curte de Casație și Justiție, 10 februarie 2016.
[4] Curtea de Apel București, mai 2016, în primă instanță 20 de ani de închisoare, sentință rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
[5] Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii din Romania, 2006, pag.634.
[6] Ziarul „Revista 22„ ,05.05.2015, interviu acordat la data de 05.05.2015 de domnul Lukasz Kaminski, Președintele Institutului Memoriei Naționale din Polonia.
[7] Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii din Romania, 2006, pag.19.
[8] Decretul nr.6/1950 pentru înființarea unităților de muncă, adoptat la 14.01.1950, de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Socialiste România.
[9] Ordinul 100/1950 (secret) 03.04.1950, emis de către Direcțiunea Generală a Securității Poporului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
[10] Informații preluate dintr-un act al Consiliului Securității Statului, denumit “DOCUMENTAR”, întocmit în anul 1968.
[11] Hotărârea nr. 1554 (secretă) pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă, 22.08.1952, Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române.
[12] Instrucțiuni strict secrete, Consiliul de Ministri al Repubilcii Populare Române,1968.
[13] Curtea de Apel București, Secția I penală, Sentinţa penală nr.122/F din 24 iulie 2015 pronunţată în dosarul nr.3986/2/2014 (2103/2014).
[14] Curtea de Apel București, Secția II-a penală, Sentinţa penală nr. 58/F/30.03.2016, pronunţată în dosarul nr. 5202/2/2014.
Exclusiv
MAI, VAI ȘI AMAR! Poliția, intre muncă de erou și salar de bufon: Circul absurdității birocratice continuă!
Dezvăluiri incendiare aruncă în aer aparențele de normalitate dintr-un sistem deja șubred: cel al forțelor de ordine. Conform unui comunicat halucinant emis de Sindicatul Democratic al Polițiștilor SIDEPOL, anul 2025 a intrat în istorie nu prin vreo reformă salutara, ci ca anul rușinii instituționale, când promovările polițiștilor pe funcții au fost pur și simplu… anulate! O veritabilă comedie neagră pe spatele unor oameni care își riscă zilnic viața, orchestrată cu măiestrie de la vârful Ministerului Afacerilor Interne.
Anul Domnului 2025: Anul fără promoții, anul fără Bbni, anul fără rușine!
În mod tradițional, lunile noiembrie și decembrie erau dedicate, anual, unei proceduri absolut banale, dar vitale: promovarea polițiștilor pe funcțiile pe care le ocupă, de fapt, de multă vreme. Un soi de recunoaștere a realității, chiar dacă tardivă. Ei bine, în 2025, MAI a decis că „tradiția e praf de pușcă” și a anulat spectacolul! Ceea ce înseamnă că mii de polițiști, fie mutați pe funcții cu coeficienți salariali superiori, fie proaspăt absolvenți ai școlilor de poliție și deja aruncați în focul acțiunii pe funcții superioare, sunt, ca de obicei, plătiți tot la nivelul inferior. O mostră clasică de „muncă de supererou, plată de începător”, sub semnătura inconfundabilă a birocrației românești.
„Disciplină fiscală” sau cum să furi legal din salariul polițistului?
SIDEPOL trage un semnal de alarmă asurzitor, atrăgând atenția „factorilor decizionali” – un eufemism elegant pentru Guvern și MAI – că este absolut imperativ să se deblocheze această farsă penibilă. Căci, zic ei, acest proces vital a fost „blocat prin măsuri administrative și bugetare nejustificate din punct de vedere profesional și instituțional”. Adică, pe românește, cineva s-a gândit că e mai simplu să taie de la polițiști decât să își bată capul cu o gestiune coerentă.
În timp ce „geniile” financiare de la Guvern invocă cu patos „disciplina fiscală” și „măsuri de responsabilitate” (probabil singurele măsuri pe care le pot scrie pe o coală de hârtie fără să le pună în practică), polițiștii, pe teren, preiau atribuții superioare, coordonează activități complexe, răspund penal și disciplinar pentru tot ce mișcă, dar fără recunoaștere funcțională și, mai ales, fără drepturile salariale cuvenite. Este, practic, o formă modernă de sclavie, unde statul a transformat deficitul de personal, efortul suplimentar și responsabilitatea profesională în… motive de economisire. Pe spatele cui? Al celor care, culmea, îi protejează!
MAI: Recunoaștere zero, cerințe maximale. Rețeta perfectă pentru dezastru!
În încercarea de a salva aparențele, SIDEPOL a formulat și transmis o solicitare scrisă către Ministerul Afacerilor Interne pentru demararea procedurilor de promovare. Răspunsul? O capodoperă a ipocriziei birocratice! MAI a invocat, bineînțeles, „constrângeri bugetare și limite impuse de ordonanțe guvernamentale” (sursa: răspuns MAI către SIDEPOL, disponibil la adresa 532294), justificând astfel menținerea blocajului. Însă, culmea ironiei, munca suplimentară, responsabilitatea și riscurile profesionale au continuat să crească exponențial, generând frustrări atât de evidente încât până și un orb le-ar sesiza. Ce poate fi mai motivant decât să știi că ești indispensabil, dar neplătit pe măsura muncii tale?
Discriminare la firul ierbii: Munca de erou, plata de amator!
Promovarea pe funcții nu este un moft, ci o necesitate strigătoare la cer!
Ar acoperi realitatea activității prestate, nu doar o fantomă pe hârtie.
Ar elimina inechitățile dintre polițiștii care muncesc la același nivel, dar sunt plătiți ca și cum ar fi pe planete diferite.
Ar susține performanța și motivația, concepte SF pentru actuala conducere.
Ar reduce riscul plecărilor în masă din sistem, transformând deficitul de personal într-o gaură neagră.
Un stat care cere performanță și responsabilitate trebuie, logic, să le recunoască și să le plătească. Dar logica, se pare, este o materie opțională la MAI. Faptul că polițiștii sunt plătiți pe funcții inferioare, deși ocupă efectiv funcții superioare, nu este doar o eroare, ci o formă crasă de discriminare profesională, contrară oricăror principii de bun simț: „muncă egală – salarizare egală”, predictibilitate profesională și echitate funcțională.
Blocajul „intelighent” al MAI: Cum distrugem motivația cu un singur pix!
Consecințele acestui blocaj sistematic sunt dezastruoase și, cu siguranță, intenționate:
Moralul personalului este la pământ, frecând praful.
Încrederea în instituție, deja fragilă, se spulberă ca un castel de cărți.
Atractivitatea profesiei este inexistentă; cine ar vrea să fie erou pe gratis? Stabilitatea resursei umane, un mit demult uitat.
SIDEPOL suna alarma: Când răbdarea se transformă în acțiune sindicală (și nu prea!)
Sindicatul cere, nu roagă, Ministerului Afacerilor Interne și Guvernului României:
- Deblocarea de urgență a procedurilor de promovare, cu includerea sumelor necesare în bugetul aprobat pe anul 2026 – o cerere atât de revoluționară!
- Eliminarea interpretărilor administrative abuzive ale legii care afectează promovarea – pentru că legea este pentru unii mumă, pentru alții ciumă.
- Recunoașterea muncii efective și a atribuțiilor suplimentare asumate de polițiști – un vis frumos, nu?
Și, cireașa de pe tortul birocratic: pentru ca polițiștii să poată fi promovați, șefii nemijlociți trebuie să întocmească o „notă de fundamentare” care să fie avizată de șeful ierarhic și, ulterior, aprobată de ordonatorul de credite! Un traseu demn de labirintul lui Minos, doar pentru a recunoaște o realitate pe care o vede orice cetățean.
SIDEPOL nu se lasă intimidat și va continua demersurile, probabil până la epuizare, pentru ca polițiștii să beneficieze de recunoașterea profesională pe care o merită. Avertismentul final? În lipsa unor soluții concrete, „nu excludem acțiuni sindicale suplimentare”. Adică, probabil, încă un memoriu, încă o adresă… sau poate chiar o grevă a râsului, căci altfel, situația e de plâns! Rămâne de văzut dacă Ministerul va prefera să joace în continuare rolul de clovn tragicomic sau va alege, în sfârșit, să respecte forțele de ordine. (Cerasela N.).
Exclusiv
Ce pastă polish să alegi dacă ești începător
Dacă te-ai hotărât să îți polishezi singur mașina acasă, cel mai probabil ai pornit de la un motiv simplu: vrei să rezolvi niște probleme vizibile ale vopselei fără să mai plătești un atelier. Poate ai observat zgârieturi fine, urme de la spălări repetate sau vopseaua nu mai are deloc luciul de altădată. Intri să cauți paste de polish și, foarte repede, apare confuzia: sunt prea multe variante și nu știi ce să alegi.
Adevărul este că, dacă ești începător, nu ai nevoie de produse complicate. Contează să alegi pasta polish potrivită în funcție de problema pe care o vezi pe mașină, nu în funcție de denumiri sau promisiuni exagerate.
Ce probleme are, de obicei, vopseaua unei mașini folosite zilnic
În cele mai multe cazuri, o mașină care circulă normal nu are defecte grave. Cele mai frecvente probleme sunt micro-zgârieturile fine, urmele circulare lăsate de perii sau bureți, aspectul tern și lipsa de luciu. Acestea apar din spălări greșite, praf, nisip, sare sau pur și simplu din trecerea timpului.
Pentru astfel de situații, nu ai nevoie de o pastă agresivă. Din contră, o pastă prea dură poate crea mai multe probleme decât rezolvă, mai ales dacă nu ai experiență.
Pasta de polish cu tăiere ușoară – alegerea sigură pentru început
Dacă ești la prima experiență de polish auto, cea mai bună alegere este o pastă cu tăiere ușoară sau medie. Acest tip de pastă este gândit exact pentru corectarea zgârieturilor fine și pentru împrospătarea vopselei.
O astfel de pastă lucrează controlat, nu mănâncă excesiv din lac și îți oferă timp să înveți mișcările corecte. Chiar dacă insiști puțin mai mult într-o zonă, riscurile sunt mici. Pentru uz casnic, este varianta cea mai echilibrată.
Când are sens o pastă de polish mai abrazivă
Pastele cu tăiere mare sunt destinate zgârieturilor adânci, urmelor serioase sau vopselelor foarte degradate. Problema este că aceste paste cer experiență, presiune controlată și, de multe ori, o mașină de polish rotativă.
Dacă ești începător, nu este recomandat să începi cu o astfel de pastă. Poți crea holograme, urme vizibile sau poți subția prea mult stratul de lac. Pentru primele lucrări, este mai sigur să eviți aceste produse.
Pasta de finisare – când vrei doar luciu
Există și paste de finisare, cu abrazivitate foarte mică sau aproape inexistentă. Acestea nu corectează defecte, dar ajută la uniformizarea suprafeței și la obținerea unui luciu plăcut.
Dacă mașina ta nu are zgârieturi vizibile și vrei doar să îi împrospătezi aspectul, o astfel de pastă poate fi suficientă. Este ușor de folosit și foarte iertătoare pentru cineva aflat la început.
Contează culoarea mașinii când alegi pasta?
În general, nu. Majoritatea pastelor de polish sunt universale și pot fi folosite pe orice culoare. Ceea ce contează este starea vopselei, nu culoarea ei. Diferențele apar mai degrabă la modul în care se văd zgârieturile după polish, nu la alegerea pastei în sine.
De ce este bine să începi simplu
Mulți începători greșesc pentru că vor rezultate rapide și aleg produse prea agresive. În realitate, un polish corect făcut înseamnă pași simpli, repetați corect. O pastă potrivită, un burete adecvat și răbdare sunt suficiente pentru rezultate vizibile.
Poți face mai multe treceri cu o pastă ușoară și vei avea un rezultat mai bun decât cu o singură trecere agresivă.
Dacă ești începător și vrei să îți polishezi mașina acasă, alege o pastă de polish cu tăiere ușoară sau medie. Este cea mai sigură variantă pentru a rezolva zgârieturile fine, urmele de spălare și lipsa de luciu, fără riscuri inutile. Pe măsură ce capeți experiență, poți testa și alte tipuri de paste, în funcție de nevoi.
Pentru paste de polish potrivite uzului de acasă, dar și pentru mașini de polish, bureți, lavete din microfibră și alte produse necesare, găsești o gamă variată pe kraftprofesional.ro, unde poți alege exact ce se potrivește nivelului tău de experiență și stării vopselei mașinii tale.
Exclusiv
Tendințe de machiaj și coafură pentru miresele din ianuarie 2026
O nuntă în luna ianuarie are un farmec aparte. Aerul rece, lumina albă a iernii, atmosfera intimă și elegantă creează un decor special, diferit de cel al nunților de vară. Tocmai de aceea, frumusețea miresei într-un context de iarnă merită o atenție specială.
Machiajul și coafura trebuie să reziste temperaturilor scăzute, dar și să completeze stilul unei rochii de mireasă și al întregului eveniment.
Dacă îți pregătești nunta în plină iarnă, iată care sunt tendințele de beauty pentru miresele din ianuarie și câteva recomandări utile care te vor ajuta să arăți și să te simți impecabil în ziua cea mare.
Machiaj inspirat de magia iernii
În sezonul rece, accentul cade pe un ten luminos, sănătos și bine îngrijit. Pielea poate deveni mai uscată iarna, așa că machiajul trebuie gândit cu atenție, pornind de la o bază corect pregătită.
Un look fresh, cu efect de „glow”, este extrem de apreciat în această perioadă. Fondurile de ten cu finish luminos, combinate cu un iluminator aplicat discret, oferă pielii acel aspect curat și radiant, perfect pentru lumina rece a iernii. Rezultatul trebuie să fie natural, nu strălucitor în exces.
Buzele pot deveni un punct de atracție în machiajul de iarnă. Nuanțele intense, precum roșu profund, vișiniu, burgundy sau tonuri de fructe de pădure, se potrivesc excelent cu sezonul și adaugă eleganță întregului look. Este important ca rujul ales să fie rezistent și confortabil, pentru a face față orelor lungi de emoții, fotografii și zâmbete.
Ochii capătă profunzime prin reinterpretarea clasicului smokey eyes. În locul tonurilor calde, iarna aduce în prim-plan nuanțe reci: griuri, argintiu, albastru închis sau accente metalice. Fardurile cu particule fine reflectă frumos lumina și arată spectaculos în fotografii, mai ales într-un decor de iarnă.
Genele bine definite completează machiajul ochilor. Fie că alegi gene individuale pentru un efect natural, fie gene mai bogate pentru un look glam, acestea ajută privirea să fie expresivă și bine conturată.
Coafuri elegante, potrivite sezonului rece
Iarna, coafura trebuie să fie nu doar frumoasă, ci și practică. Temperaturile scăzute, umiditatea sau vântul pot influența rezistența unei coafuri, așa că simplitatea bine gândită este cheia.
Cocul jos, ușor răsucit, este una dintre cele mai populare alegeri pentru miresele de iarnă. Elegant, rafinat și stabil, acest tip de coafură se potrivește foarte bine cu rochii sofisticate și permite purtarea voalului sau a accesoriilor fără dificultăți.
Împletiturile rămân o opțiune extrem de versatilă. Fie că sunt lejere, cu aer boem, fie mai bine structurate, ele adaugă un plus de romantism și se potrivesc perfect cu atmosfera calmă a iernii. Accesoriile discrete, precum acele cu perle sau flori delicate, completează frumos acest tip de coafură.
Pentru miresele care iubesc eleganța clasică, buclele largi, inspirate din stilul old Hollywood, sunt o alegere sigură. Ondulațiile moi oferă un aer sofisticat și se potrivesc atât cu rochii simple, cât și cu modele spectaculoase.
Recomandări utile pentru miresele de ianuarie
Hidratarea este esențială. Începe rutina de îngrijire cu câteva săptămâni înainte de nuntă și alege produse intens hidratante, atât pentru ten, cât și pentru buze. Un spray hidratant poate fi extrem de util pe parcursul zilei.
Fixarea machiajului și a coafurii trebuie făcută cu produse rezistente, dar ușoare, care să nu încarce. Un machiaj bine fixat și o coafură adaptată condițiilor meteo îți vor oferi liniște și confort.
Paleta de culori trebuie să fie în armonie cu sezonul și cu rochia. Tonurile reci, accentele metalice și nuanțele profunde se potrivesc excelent cu nunțile de iarnă și completează elegant o rochie de mireasă atent aleasă.
Frumusețea începe cu rochia potrivită
Machiajul și coafura arată cel mai bine atunci când sunt alese în funcție de rochia de mireasă. Textura materialelor, linia rochiei și stilul general influențează direct look-ul final.
Dacă ești în căutarea rochiei de mireasă care să se potrivească perfect unei nunți de iarnă, aici, pe www.aryannakaren.ro, poți descoperi colecțiile Aryanna Karen. Vei găsi modele elegante, rafinate, potrivite atât pentru nunți de iarnă, cât și pentru orice stil de mireasă, iar rochia aleasă poate deveni punctul de plecare pentru întregul tău look bridal.
-
Evenimentacum o săptămânăAdvertoriale: ce sunt, cum se scriu și unde se publică (ghid practic)
-
Afaceriacum o săptămânăDeLucru.ro – platforma care ajută oamenii să câștige bani în plus în București, fără CV, de oriunde și indiferent de experiență, studii și vârstă
-
Afaceriacum o săptămânăGhidul Dezvoltatorului Imobiliar 2026: Cum Reduci Costurile de Construcție cu 30% – 60% prin Importuri Directe din China, Fără Rabat la Calitate
-
Afaceriacum o săptămânăRaport de Analiză Corporativă și Industrială: Ecosistemul UZINEX din Iași
-
Evenimentacum o săptămânăÎncepând de Joi, România participă la Târgul Internațional de Turism de la Viena Ferien-Messe Wien
-
Socialacum o săptămânăAvocatul Gabriel Zbârcea: „Iubirea față de România nu este o ideologie”
-
Afaceriacum o săptămânăÎncepând de Joi, România participă la Târgul Internațional de Turism de la Viena Ferien-Messe Wien
-
Afaceriacum o săptămânăCel Mai Puternic Avantaj Competitiv pentru Dezvoltatorii Imobiliari din România

